Satul meu natal Babciînți, raionul Mogilev-Podolskii, regiunea Vinița, de care sunt îndrăgostită nebunește, este unul dintre cele mai uimitoare din lume. Îmi iubesc satul, iubesc tot ce privesc: grădinile crețe în rochia albă a florilor de primăvară, văile cenușii în argintul viu al roții de dimineață, mirosul de miere al salcâmilor, tot ce crește, înverzește, foșnește, ticăie, dă din cap frunzele argintii și îmi cântă cel mai magic și sfânt dintre toate cântecele — cântecul vieții. 

Satul, ca un covor pitoresc țesut de natură, se întinde pe malurile râului Bușanka, care își rostogolește gâlgâind apele în depărtarea albastră și numai în timpul inundațiilor de primăvară devine turbulent și nu supus. Copilăria mea fericită, veselă și desculță a trecut pe malurile acestui minunat râuleț. Aici, în sufletul meu mic de copil s-au născut primele vise înaripate în care călăream pe un cal roz. Și tot râului Bușanka îi spun cu tandrețe Bușanocika, iar dacă ar putea vorbi, ar spune multe despre destinele umane ale strămoșilor mei-săteni.

În satul meu minunat, pe malurile acestui râu, primăvara și vara se întâmplă adevărate minuni. Se face ziuă, ceața cenușie și-a coborât picioarele albe în râul încă adormit. Iar în spatele norilor jucăuși alb-albaștri abia se întrezăresc primele raze blânde ale soarelui. Vântul mângâie ușor ramurile sălciilor îndoliate. Ierburile acoperite cu picături argintii de rouă de dimineață foșnesc liniștite. Aerul curat îmbătător cu răceala lui înmoaie pieptul. După ce a alungat noaptea să se odihnească vine ziua însorită de primăvară. Și deja seara un curcubeu frumos privește din râu într-un colier magic. Serile fermecătoare de basm miros aici a iarbă de vis. Stele de neatins se scaldă în cerul albastru. Misterioasele râpe și potecile întortocheate, pe care alergam desculță când eram copil, sunt tăcute în labirintul nopții. Luna epuizată, înfășurată într-un nor alb, a adormit.

De-abia-abia se aude liniștea, ca o melodie de basm a foșnetului nocturn al sălciilor murmurând. Și cine numai nu a rupt și nu a tăiat salcia tristă, ci ea crește și trăiește ca glorioasa noastră familie de cazaci. Salcia crește dintr-un țăruș, dintr-un ciot, dintr-o crenguță mică se ramifică, își mângâie visătoare pisicuțele plinuțe. Iar cireșii albi ca zăpada înfloresc în jur.

În unele locuri din sat și din spatele satului cresc mavka plopii cu ochi argintii, legănându-și ușor ramurile, iar lor, frunzele le șoptesc liniștite: "Cine-mi poartă plop în suflet, respiră mai ușor, iar soarta îi zâmbește". Iar în spatele satului, stejarii puternici stau parcă de pază. Salcia, cireșul alb ca zăpada, plopii cu ochi argintii, stejarul puternic și zmeura magică, călinul sunt unite pentru totdeauna în inima mea cu rădăcini puternice.

Salcia — angoasa, tristețea;

Cireșul — o casă nativă, căldură și confort; ; 

Plop — soarta pe o cale bătută;

Сălinul  — simbol al iubirii față de mamă și țara natală; 

Marele stejar — puternicie și spirit cazac necuprins;

Acolo, în satul meu natal, am cunoscut-o pe iubita mea soție Alla. Aici s-a născut fermecătoarea mea fiică Olia. Pe acest pământ glorios, ea a făcut primii pași. Toamna, toamna cu aripi galbene face satul meu extrem de frumos. Ea întinde covoare colorate pe toate văile.  

Cât de bine, în mijlocul toamnei triste, ultima lacrimă de octombrie cade din copacii uzi. Învăluit într-o ceață albăstruie, râul Bușanka este adormit, Iar cerul albastru-albastru își privește reflexia în oglinda apei. Tăcut, trist, dorul atârnă în aer. Departe pe cer, nori creți plutesc ca niște corăbii. Copacii sunt înfășurați în șaluri de ceață cenușie. Seamănă cu un stol de păsări de foc zânelor. Aerul respiră foșnetul frunzelor și tristețea cocorilor. Tristețea toamnei aduce amintiri plăcute și triste din tinerețea mea îndepărtată. Tăcerea misterioasă pare să răsune de pași. În acest moment, cheile cocorilor zboară deasupra satului meu natal. Și inima mi se umple de un dor insuportabil. Se pare că ciripitul lor melancolic învăluie întregul pământ. Și atunci apar gânduri triste că acestea sunt sufletele consătenilor mei din sat, torturați de foamete cumplită, torturați de represiunile oribile ale puterii comuniste de la moscova, care zboară.

În acea cheie, caut mental sufletul înaripat al bunicului meu Ignat și al fraților săi Vladimir și Vasili. Printre ele se află probabil sufletele bravilor rebeli babciînții împușcați de comuniști. Sau poate în cheia acelui cocor zboară sufletele consătenilor mei, războinici neînfricați ai Mamei Ucraina, care au murit în lupta grea, apărându-și pământul natal de invadatorii fasciști germani și de rasiștii ruși.

Și viața continuă, iar satul meu natal ruinat în repetate rânduri de mongolo-tătarii, de jandarmii turci, ciopârțit de nobilimea poloneză, călcat în picioare de cizmele grele fasciste, chinuit de foamete cumplită, torturat de represiunile comuniste rusești, strigă lumii întregi: "Eu încă trăiesc și voi trăi veșnic!"